Mergeam incet , roiuri de ganduri zburau desarte
paseam absent de sunetul florii incoltind
si de murmurul pietrelor duios soptind
ca-i vreme de iubit si clipa de zidit departe .

ajung ingandurat langa un nuc si dau sa trec
fara privire mai incolo , cand ma trezeste
un ochi de porumbel pe-o craca ce sus creste
el trist , statea pierdut cu vaer sec .

ajung privirea sa-i cuprind si zboara trist
mai sus , mai sus pe-o alta margine de nuc
de ce-o fi oare-asa de abatut ma-ntreb apoi ma duc
sa-mi vad de marginitele chemari de ametist .

dar pasu-mi se opreste langa trunchi ,
cobor privirea si cad durere in genunchi
acolo zace fara suflu alt porumbel frumos
cu sufletul inca vibrand , dar de viermi ros .

atunci ma-ntorc spre cer cu inima in lacrimi grele ,
socot ca-i linistea albastra cea care ma cere
ma rog sa-i fie pacea lina iar celuilalt de sus
sa-i fie dorul patima singuratatii din apus...

sa fiu eu amintirea umbrei sufletului ce zbura departe ,
acum la ingroparea timpului in aripile albe ?