Azi am pătruns sub mantia albită,
Peste natura toată risipită.
Să cat sub patul putred de frunzișuri
Cum germinează viața-n ascunzișuri.

- Hei ! m-a strigat deodat` un ghiocel.
Ajută-mă de vrei, căci măricel
Nu-s de ajuns să ies sus la lumină !
Putere n-am destulă-n rădăcină !

Suflând în pojghiți, drumul i-am croit
Și puiul de lumină-a răsărit
Îțind scufia-i albă înspre ceruri.
Dar, zgribulit, s-a-ntors pișcat de geruri.

- Vai mie! Vai de mine! Ce mă fac?
Întreabă ghiocelul un gândac
Ce somnolent mișcase doar un pic.
- La ce-i afară, nu mai fă nimic !

Rămâi la locul tău și fii deștept
Și ia-te după mine! Eu aștept
Covorul alb, de tot să se topească,
Și astrul, gerul tot să-l risipească !

Și-a strâns corola dalbul ghiocel.
- Așteaptă până-i fi mai măricel !
I-am spus eu, vântul, și-am plecat pe-afară:
- De-abia-n trei zile fi-va primăvară!

Și doar atunci arată-te la față !
Vestește abundența de verdeață,
Păstrându-ți rostul tău de vestitor,
Răzbit din al omătului covor.

- Îți mulțumesc, plăpândă adiere!
mi-a spus. – Să te întorci cu-o mângâiere!
Pe toți să ne cuprinzi din iarba deasă
Născuții din zăpezi ce azi ni-s casă.