Și dacă stau să mă gândesc acuma, cum aș putea să-ncep – să vă strâng mâna...
Umblați de colo-colo și ni se pare că vă țineți împreună
Înșiruirile nătânge vă merg strună.
Și cum să reușesc să vă dezleg modelul, să văd că-n toate vi se revarsă țelul;
Ne preumblăm, deschidem, în noi, noi, prin noi, pe noi
Să mă ating pot, și să-nțeleg orice, ne minunăm de ce.
Să zboare duhul, și să ne lase liberi, noi suntem o conștiință – și-adesea vorbiți singuri.
Nu mai contează, oricând cuvântul ne e potrivit
Erați la fel de tari și dacă vă nășteați granit.
Să așteptăm – vorbiți – icoane cântăm, ne înălțăm
Și nu mai pregetați să ne-adunăm.
Dureri nu am, la fel ca paraziții – prin minte îmi umblați, și doar acum va fi să așteptați
Nu foarte mult, noi continuăm ... căcățeii sunt fragezi, pentru viermi
În lumea voastră, a poeziei, nu v-ar putea mira nici o tărie
V-ar aminti în schimb, atât de simplu, că viermii sunt buni, oamenii răi, și viceversa
Și viceversa poate fi bun sau rău
Sunteți cam amețiți, trageți a gol
Și dac-ar fi să consider asta poezie, artă – poate geometrie
Mă uit la voi, și-mi amintesc de ce sunt trist
Parafrazându-l pe artist, unde-mi ești iubito, cu a ta stepă cu tot?
Și-n a cărui nălucire voi v-ați luat-o peste bot.
Să revenim, să ne-aplecăm urechea, să coborâm și capul – poate vă lasă strechea
Cum vă sună acum? Să recunoașteți în tot,
Că nici măcar un idiot nu ar putea să se-nțeleagă între voi
Vorbiți în beznă, dar lumina vine... și doar limbajul vă mai ține
Iar el se-arată blând, lăudăros, și dac-aș fi un mincinos, v-aș spune
Iată ce faceți, roadeți la un os
Și tot ce construiți e un cadavru, și nici măcar ciolanele-i nu sunt legate bine
Care abis al minții vă susține?
Cuvintele coboară în coloană, cu stil cu tot ...
Stau doar un pic și se destramă, aștept la semafor pănă m-aleargă
Apoi m-adaug între voi să pasc puțină verde iarbă
Tării sub pleoape se adună, aveți cu toți o inimă
Și mă mințiți că ea bate nebună.
Dar mă lăsați, de cumva nu înțelegeți nu-ntrebați că sunt un rege
Și poezia-i regina, a plecat la service cu mașina.
Dacă șoferul s-a-mbolnăvit de tifos e că i-ați dat la cap și nu-nțelegeți
Că mintea voastră se perindă dedublată, că stilul vostru e făcut din ciocolată ... amăruie,
Și-o altă rimă nu vi-aș adresa-o decât mâine
Dar azi, să ne uităm către poeți, îi vedem veseli, iarăși vorbăreți
Priviți cum mii de buci împânzesc zarea și roiesc ca la îndemn,
În bikini-i lor sălbatici fug și simți că-ți fac un semn.
Dar pe lângă toate astea voi sunteți un mușuroi,
Sub bikini și sub versuri nu vrem să știm un buboi.
Ne-avem uriași și simplu, sunteți mai confuzi ca pata.
Cât credeți că vă ridicați, din mocirla prin care atâta vă place să umblați?
Dar mergeți și grăbiți-vă, țintiți cuvinte pline – iubiri-dantele, hematomuri și vagine,
Cum altfel ar putea să crească această pasăre măiastră!
Sibaritism în cuvinte și mai cu seamă-n litere, le-aveți pe toate
Un drac ce vă șoptește mai trebuie – să le poarte.
Veșmântul cu care poezia voastră navighează are logo-uri, vă hiperbolizează
E poezia corporate – unica temă sunteți voi,
Să vă ghidați în artă nu e greu, singura treabă e că limba ați uitat-o în ipod.
Gândirea și simțirea v-ați virusat-o singuri
Și multele cuvinte care vin sunt un amestec, pe noi ne-ar stimula tăcerea voastră.


Dar o să mă-ntrebați, de ce atâta agresivitate,
de ce nu pot să le accept, chiar dacă nu pe toate
De unde vine antipatia asta ...
Doar vrem să ne-nălțăm, să exprimăm mai mult decât cuvinte,
Senzații, sentimente care stau în noi tăcute
Până și ele sunt în versurile voastre mute.
Ne limităm gândirea la o rimă?! Iar arta este logica? Sublimă?
Doar vedem clar că-n aprige meditații naștem simțiri ce merg peste hotar.
Și dunga asta cine-o stabilește, această hartă în mintea noastră!
Vrem să fim liberi, să-nțelegem neînțelesul
Să trecem dincolo de limbi și texte
Dar și de voi treceți, și dacă vă-nțelegeți,
e că se-ntâmplă să vă placă rezultatul
Dacă ați vrut sau nu să-l spuneți, ăsta e rahatul?
Și am trecut de limitele primitive în care ne-ntreceam să exprimăm atât de bine ce doream,
Putem să vrem și ce am exprimat,
Și dacă nu ne dumirim de ce-am visat
Nu e-o problemă și e visul complicat,
Și răspicat și sec vă spun c-am avansat.
Împodobim prezentul și ne-aruncăm în lac.
Întoarceți-vă peste ani să vă priviți absența,
Și de aș vrea nu pot adăuga, nu asta e esența,
Voi faceți mai mult rău, și nu doar chinuiți chemarea
Pe care poate unii ar avea-o privind marea.
Să reușiți să chirciți sentimente, să reușiți să le-aruncați în litere,
căci alea nu sunt texte
Netot mai sunt, că vă privesc atent,
Și văd că vă urcați unii-n spinarea altora, și nici nu mai simțiți că sunteți hoți,
Ar fi atunci doar o problemă, să vă ia dracu’ pe toți!


Să nu v-apese rimele împerecheate,
Așa o urmă a trecutului, ele sunt șchioape
De ce aceste rime și cuvinte?
Ca să vorbim măcar aceeași limbă, țineți minte.
Să nu ne mai lungim între fasoane,
Așa că dragi domni, doamne, zâne și icoane,
Sunteți prinți și prințese într-o lume a magiei,
Creaturile de basm vă cam ocolesc în schimb, mă întreb dacă datorită dioptriei.
V-ați gândit ca poate rata de refresh e prea rapidă pentru ele
Și că la statutul vostru vi s-ar potrivi nuiele?
Cum vă priviți pe voi, ca pe niște mistere?
Să nu ai inimă și timp să te gândești la alții, să crezi că și ei pot avea halucinații ...
Oare nanogândirea voastră poate să priceapă
că nu cuvintele v-ascultă, și se pare că nici nu vă așteaptă
În încercări titanice, priviți o ceapă.
Nu vă ascundeți, căci văd și știți și voi din plin semnale
ale inerției, nu spun ale prostiei
Nu credeți nici în oameni nici în experiențe,
vă simțiți priviți, din umbră ați vrea să se nască absențe,
țintind iubirea voastră pentru ce?
Singurii care vă privesc din umbră sunt neuronii, speriați
Speriați suntem cu toții, că-n asemenea mâini nu ne vor mai găsi nici hoții
de morminte de peste mii de ani
Ne vom evapora și ce să mai cântăm, prin cine și la ce să mai sperăm!
La note discordante cu trecutul, asta-i problema?
Poezia nu este „Sătucul”, și nu oricine care vine cu o ironie ne poate-ajunge,
și ar trebui s-o știe
Avem ce spune și mărgăritare nu ne ies din gură, ele ies din viață
De ce ajung și pe suportul de hârtie – e fiindcă vrem, și nimeni nu ne poate spune
De ce trecutul astăzi s-ar impune
Și nu se construiesc zări noi privind alături, ci înfruntând chiar rațiunea,
luptând chiar și cu focul
Care ne roade zilnic și ne aruncă în extreme
Încât nu mai contează când și de ce puțim a eczeme.
Ele vor trece, se va naște-o măiestrie, o artă și o nouă porcărie.
Și ce nu ar fi limpede și sigur ...
Dar diferența dintre fluture și bou? Nu este ea poetică? - un hău
ce se deschide-n mintea voastră, și nici măcar sintaxa nu vi-o lasă
Ce căutați aici, prin care trucuri v-ați răspândit atât?
Și ce aduceți?
Noi trebuie să dăm întâietate roiului,
chiar dacă știm că sunteți copii ai ...
unei rime ce vi s-ar potrivi.


Și ce-are a face menta-n toate astea? Se trage-n piept,
Nu vine ea asupra voastră ca năpasta.
Mai sunt și dropsuri care v-ar lipsi, și poate că o să le gustați într-o zi.
Să nu cerșiți însă nimic posterității, ea n-ar avea decât un lucru să vă dea;
De luat, o să vă ia chiar cine trebuie,
Și va veni asupra voastră la amiază, pentru că totuși rima trebuie să iasă
Poeții moderniști vor spune că nu-i bine,
să știi că nu mai sunt prea mulți ca tine
Și rima asta știrbă și funestă, cu ce se-aseamănă!
Tu nu ne joci o festă?
Dar v-ați gândit vreodată,
Că poate cuvântul se va întoarce împotriva voastră?
Sau numai litera ... căci până și semantica
ați învins-o demult.
Unde-i poezia? E prinsă-ntre cornute? Nu vă miroase?
Tot ce priviți și scrieți trebuie să fie pe tăcute?
V-ați prinde singuri și ... Nu zâmbiți, că nu e nostim
Să distrugi ceva ce nici măcar n-ai construit, nu tu!
Să vezi și să te-ntrebi cum poate
gândirea să se-ascundă între doape,
în spatele și-n dosul unor semne
Pe care, împreună cu voi, ar trebui să le punem pe lemne.
Să ne-amintim visul lui Freud,
Dar visul său adevărat, coșmarul
Și dacă-n gândurile noastre abisale, și-n somn dorințe magice ne înconjoară
E un indiciu că vrem să ne-apărăm de alții,
ca și de noi, și să-mpărțim răul ca frații.
Și în dorința de-a face poezie,
treziți-vă și vedeți cauza – se știe.
Mai bine v-ați înăbuși mărinimia
de-a delira și v-ați holba la pixeli,
ca să-nțelegeți armonia.
Voi vreți și-ncepeți să strigați un lucru mare
Și m-am mirat mereu cum pot la voi sinesteziile să aibă loc
Dar asta e tot ce vă iese mai bine,
Pentru că versurile vă miros de la distanță,
vă adaugă o suavă prestanță
Și dacă simt miros clocit până la tuse, și fiindcă voi aveți mereu cuvinte unse, mă-ntreb –
Nu mai știți care-i drumul către originalitate?
Nici dacă luați o funie și deveniți nepăsători la toate?
Ea este-n voi, în mici sisteme vii și inelate,
Care v-așteaptă să vă-ngropați mirosurile toate.


Și ce vreau eu? Același lucru ca și voi
Vreau desigur să mă remarcați
Chiar dacă stați și cugetați, fie că nu
Dar nu să vă purtați așa
Doar eu nu sunt o cucuvea,
sunt un poet, vă mint și amețesc,
Și trebuia să scriu aici tot ce doresc,
Și nu mă credeți ... și eu vă trag în piept
Trebuie să am motiv să v-amuțesc?
Să mă înalț doresc, să vă fac scrum, deși nu știm
care din noi e mai nebun.
Să nu spuneți acuma că v-ați supărat
Oricum voi nu v-ați putea face de rahat.
Puteți înainta cu gândurile voastre lipsă,
Poate când veți tăcea va fi eclipsă.
Și nu că s-ar ascunde soarele de voi din zare,
Aveți în minte mult prea multă nepăsare;
Însă atunci când vă mai ține, încercați cu bucăți de ziare.


După atâta infamie, să mă întorc și să mă-ndrept
Dar poate că se știe,
Din truda voastră un copil vi se va naște
Din speranțe, sau din vise, el va fi cu voi la masă
Și un lucru bun, va compensa absența,
Noi nu vom mai putea să spunem lucruri false
Căci un copil – și nici noroiul nu îl va atinge –
va deschide ușa și vă va rânji ... demența.


Iunie anul ăsta