mă tem,speranța-mi trece-n timp
tot mai greu apasă
tristețea sufletul,iar eu încep să simt
cum durerea nu mă lasă.

aștept...dar tot mai mult observ că-i în zadar
când nici măcar nu am pe cine aștepta
mă sting încet,când ceasul bate tot mai rar
mai repede trece timpul decât voi realiza.

gândurile-mi sunt indiferente,când nu e nimeni să le asculte
dorința-mi etern se prelungește spre abis,
voința de a mă trezi,când strigătele sunt surde
țelurile ce păreau a deveni reale,dovedindu-se a fi un vis.

încerc să schimb ceva la mine,dar totul e de neclintit
nu e nimeni care să poată să-mi dea viață
însă căderea-n gol,imensul dor,le simt la infinit,
deși dorința-i arzătoare,eu mă transform în gheață.

și dorm,dorm tot mai mult,dorm și visez
e tot ce mi-a rămas,iar asta-i tot ce vreau
mă tem să-ncerc să deschid ochii,mă tem să mă trezesc,
mă tem s-accept pe cineva,iar atunci tot mai mult dau.

mă tem de strigăt de ajutor,de a nu avea de ales
când soarele apune și luna se zărește,
căci de lumină am parte tot mai rar ,iar de întuneric tot mai des
când consider că strălucesc,atunci noaptea mă umbrește.

iar atunci este normal ca dorința s-existe
și-n tot ce fac dorul să fie etern
aștern peste tot gânduri,chiar dacă sunt triste,
mă-ndemn din nou,șoptind ușor să nu mă tem.