Prea multă dragoste am pus...
Prea sfânt-a fost credința mea...
În tainițe acum de sus
Spre-a mea năpastă voi cădea.

Și gura o deschid în van,
Căci ea nu poate a mai spune
Ceea ce-n suflet încă am:
Un dor și-un chin într-o genune!

Privesc întunecata zare
Ce-și pierde urma în trecut.
Spre ce mă-ndrept acum eu, oare?
Mai am ceva ce n-am pierdut?

M-a prăbușit nesocotința
De-a ști ce alții n-au știut:
Adevărata dragoste-n ființa
Ce o iubesc ca la-nceput!

Poate că soarele va răsări din nou...
Ci cui îi va mai păsa atunci
De-o biată pată de lumină?!