Doamne!
Fă o singură dragoste
acestei hume în care ne-ai zidit!
Aproape că te-am deslușit
desenând preocupat și tăcut.
Am împlinit tot ce ne-ai început,
mai puțin înserarea cu gust de migdală...
Stăm țintuiți ca două piroane de piatră roșie
în zidul timpului.
Sub tălpile noastre curge,
în sepia, un fel de realitate.
În dreapta, se unduie lent
fuioare galbene de lumină pudrată,
eterul de gheață albastră, fluide în globuri verzui.
În stânga, tot ce nu știm vedea, este întrutotul viu.
Suntem o răspântie albă
într-un câmp nesfârșit.
N-am întors privirea niciodată.
Doamne,
nu poți să pui
în această inimă cu două puteri
dragostea prin care ne dobândim Þie,
ca niște flori?

Și nisipurile, și raza Ta nenumărată,
și norii din vise știu
că noi suntem una.
Nu ne mai lăsa osebiți
și fără sfârșit.