țara aceasta e atât de tristă încât mă strânge de gât
degetele noduroase ale neputincioasei furii mi-au schimbat vocea
iată-mă bărbat cu vers gutural
predicator prin cârciumi sau în pustie

nu alte cuvinte ci un alt cer aș vrea să pot scrie
carele alegorice să nu îl mai străbată având înhămați invariabil ponei
între gleznă și cap nu mai e de mult loc pentru inimă alergarea
e umbra unei copite depășindu-și propriul îndemn

orbii merg pe străzi la-ntâmplare
ciungii bat toaca să vină surzii la slujba despre nimic
zadarnic își izbesc primăverile peste față
muștele-s multe
au năvălit hoitul viu

țara aceasta e tristă ca o tânără iubindu-se cu soldați
visul e o permisie dată de pomană soțului mort
nu pot privi la femei cărând plase
amețesc dacă văd copii dându-se cu leagănul peste cap

amintirile demnității se șterg
trecem în rezervă doi ciorapi un maiou și-o batistă
ne târâm coșciugul-valiză prin gări
și rostim aceleași măsluite povești

dumnezeu ne-a trimis – încotro?
dracu știe...
lumea noastră-i depou fier în capăt de drum
intră timpul în noi ca un plug fără minte –
inutil să tragi brazde în nisipul cernut

pe geamuri ceață
ochii bat să sară

țării acesteia îi flutură sufletul ca unei bătrâne
urcate la Stația Istoriei fără bani de bilet