am dat la manivelă cerul jos
de pe coroanele copacilor
și-am strâns reflectoarele.
îmi amorțiseră picioarele
cotrobăind după ouăle gândacilor
pe parchetul mieros.

Pământul fără limite părea pustiu.
împiedicați în propriile sfori
priveau cei goi în jurul lor,
în golul de un negru vinețiu.

și-așa am închis evantaiele celeste
pe cercevelele de la ferestre.

și la sfârșit a fost tăcere.