Mă privesc în oglinda
norilor cenușii și
nu știu cine
mi-a împrumutat
trupul și gîndurile:
pe mîini
mi-au crescut flori seci
de nisip, iar în locul degetelor
au înflorit spinii cu care am sfîșiat
speranța și întunericul!

Îmi amintesc:
noaptea trecută am stat de vorbă
cu Dumnezeu
la un pahar de apă rece
de la izvorul cel interzis,
al firii...

I-am spus ce cred și mai ales în ce!
M-a ascultat.
I-am mărturisit că L-am pierdut
demult și că am uitat drumul
înapoi!
Nu s-a supărat!

Mi-a dat doar să beau
și a tăcut;
acum știu ce s-a întîmplat:
m-am prefăcut în cel de care am fugit mereu...

Sînt un simplu cactus,
m-am retras în el și caut neputiincios
asfințitul
ca să pot să mă dezbrac de spini
și să alerg nebunește
pe orizontul însîngerat
și veșted.