“când ești singur
nu ești încă destul de singur
dacă te ai pe tine”
acestea i-au fost singurele cuvinte către mine
nici măcar o privire
dar îl simțeam în mine
căutând plinătatea vasului
el nu rostea
el nu numea
pierduse folosul cuvintelor
știa că fără nume este obârșia tuturor
că dacă toate sunt una
ce nevoie mai este să punem bariere
acesta aici
acela dincolo?

“vrei să nu rămâi așa ?
îți cauți un drum
iar pe el o călăuză
săgețile trase au țintă
cuvintele spuse au urechi”
nici acum nu am priceput fără-cuvântul trezit în mine
de valul unei mări
dar țineam strâns în spatele lui
păzindu-i umbra să nu se piardă
între cele 1000 de lucruri

am dorințe
știu că nu pot prinde decât fantasme cu chip convingător
cu frumosul arătând spre urâtul din el
cu viermele răului crescut în fructul cel bun
înfăptuirea este legea mea
mă uit până-n seară în toate
dar nu văd cum văd copacii
nu pot curge cum curge apa
străină îmi rămâne și acum legea

maestrul meu fără de nume pleacă
lăsându-mi o foaie goală.
ca o ultimă învățătură
am întors-o pe toate părțile fără să înțeleg nimic
o hârtie goală ca și copacii fără de frunze în toamnă
ca și cerul fără de stele ziua
târziu de tot
mi-a venit în minte un gând
tocmai cand renunțasem să mai caut -
“înțeleptul, fără să stăpânească
face să crească”