în fața mea,

scaune mari și goale —

mândre de pielea lor,

de trupurile care, odată,

le-au încălzit brațele.



sprijinite de un zid

alb,

aproape orbitor de alb,

în care se aprind,

ca niște semne vechi,

palme mici de copii.



le văd cum se ridică

din lumină

și-și întind mâinile

către mine.