Demult nu ți-am văzut chipul
Ape vii și ape tulburi au curs peste case de lemn
Până în căușul palmelor,
Au răsărit copacii ploioși de sub scoici de cobalt
Și tălpile, umilele tălpi însângerate de zăpada prea aspră
Au lasat în urmră flori-de-colț.

După ziduri de var neumbrit –
O fâșie de curcubeu, poate o eșarfă
Se agată în vânt de porii însetați de viață
Și umbrele, umanele umbre
Se scurg în fluvii de petrol subpământene.

Demult nu ți-am văzut chipul,
Inorogii purtau prin otavă stârvul primăverii.
Este un dor amarnic în luntrele ruginite.

Doar mâinile carbonizate de călugăr –
Spun
Doamne, ce mult te iubesc.