Nu-mi trebuie nimic, unde să plec?
Nimeni nu sună la ușă.
Mă întreabă arțarul de ce închid fereastra
Și dacă mi-e silă de foșnetul lui.
Dacă vrăbiile, gălăgioase cum sunt, nu mă lasă să dorm.
Eu spun că e bine.
Că ea a plecat
Și trebuie să spăl ceștile de cafea.
Am discutat împreună, inclusiv despre el,
Că-i înalt
Și într-un an- doi va ajunge la șapte-
Etajul cel fără umbră, cu draperiile trase.
Și așa între noi nu va mai exista nicio diferență.
Ne vom trezi unul pe celălalt,
Vom îmbrăca de aceeași culoare cămășile
Încât iubita mea va uita
Ce anotimpuri netezește cu fierul de călcat-
Ale cămășilor, ale frunzelor?