ÃŽn seara aceea
Pe neașteptate,
Cerul se prăbuși.
Mai întâi atinse norii și munții
Apoi alunecă spre clădirile înalte
Iar în final împinse vârfurile pomilor,
Inimile oamenilor
Și florile.

Fu o cădere ușoară,
Aproape impoderabilă,
Ca un voal de mătase
Abia atingând umerii și gleznele
Unei balerine dansând.

Și totuși,
Gigantica umbră albastră,
Coborând ca un baros uriaș
Era suficient de impunătoare
Pentru a împietri
Pe oricine ar fi privit în sus.

După o vreme,
În liniște deplină,
Căderea luă sfârșit.
Deasupra
Nu se mai putea vedea
Absolut nimic.

A doua zi,
Viața își continuă curgerea
Ca și cum
Nimic nu s-ar fi întâmplat.
Oamenii erau orbi
De eoni de timp,
Nimeni nu mai privea spre cer,
Nimeni nu observă nimic.

Iar sus
Tot ce se mai putea vedea
Era un neant absolut.
Nu era nimic
Era nimic
Nu era nimic...
Era...