eu eram întunericul ochilor unei ploi de vară,
mergeam grăbiți și-șipotiți de Dumnezeu, mai ales eu,
pentru că vederea mea e mai pâcloasă,eu Bartimeu,
mai tânără, mai uimită de agapeul ce dansa în jurul nostru,
prin piețe, printre mașini, printre solii buni și răi,
rotindu-se, înfășurându-ne în același giulgiu zilnic...
inutil nouă ca un plămân fără aer,

toate acestea
într-un oraș moldav și molcom spre cumva seară,
dacă există,

poate noi nu existăm,doar norii și Creția,
și poate ne vom cunoaște moartea după moarte,
undeva sus
între cristal și diamant.

.............

ca și cum ai fi de o viață perna pe care îmi pun
cu drag iluziile noaptea,
mă ajutai să număr oamenii frumoși la suflet
care mergeau și ei prin urbea grăbită grăbiți grăind
precum se bucură o carte de paginile ei,


mă simt atât de aproape de tine
precum amprenta de un deget,

indexul să zicem.