Per aspera, ad astra

O, omule mereu îngenuncheat!
Adam, gonit! Pământul, înnecat!
Și-n viitor, în magistrala lipsă,
Oamenii toți, în foc de-apocalipsă!

O, omule, mușcat de frig, și foame!
De arșiță, de boli, de moarte, sete!
Încă mă mir că poți să duci în spete
Blestemul din Edenul plin de poame!

Nici nu mă mir că nu mai știi măsura
Pe care n-ai primit-o niciodată!
Erou, sau laș, Cezar, sau bou în gloată,
Iubire ți se cere, când iei ura!

O, omule, ce Prometeic, încă,
Furi focul care semenii-ți va arde!
Și-nlănțuit de cerul tot, pe stâncă,
Naști - dintr-un om - atâtea miliarde!

Din patru labe, te ridici, și semeni
În univers, Extazul, și-al tău Chin –
Și când ți-mparti și sufletul, la semeni,
Ești Dumnezeu - și-n moarte, pleci puțin…