OraÈ™


Acolo e mama ta?

Ha, e cea care urcă
să azvârle resturile
în spatele cerului!
Și-a văruit oasele pe dinăuntru
și-a văruit ochii întorși pe dos
a văruit plămâni
degete
a văruit apoi case, copaci și străzi
cu proaspăt, mult proaspăt!
a văruit blocuri, oceane și mări
a văruit câmpuri, zăpezi
ohoo – ce mai humă răcoroasă!

Dar cerul, cerul, ce face cu el?

Ha, acolo pune gunoaiele:
râuri aurifere,
resturi de culori îmblânzite,
pungi cu aer expirat,
vacarmul păsărilor ițite-n văzduh,
le pune cu cuiburi cu tot,
mai pune și-o stație,
ceva gazon putrezit,
două-trei blocuri fierbinți,
balene-mpăiate,
bucăți de șosea
le pune cu pancarte cu tot!
orașul este, este, uhuu, oraș,
oraș ce ești

Lung oraÈ™ alb oraÈ™
fugind pe sub păsări oraș
mână ce ești, picior ce-mi ești,
orașule!

Mama se așează călare pe cer
și dă-i, slobozește progenituri
solare lunare stelare
uhuu,
să împânzească burta de oraș
burta dintre case, străzi,
telefoane și net.
Să intre în vorbe
în lungi SMS-uri,
să se facă dejecții,
să urce miasme – uhuu, să cutreiere
feții astrali peste tot
asta să facă,
să împuieze aerul gata gravid dintre ziduri.