Existam
sub privirea lor scrutătoare,
în continuarea degetelor lor intinse...

Intram zilnic in vise
până la glezne, până la brâu, până la gât,
fără uși, fără ferestre, numai scări.
Þineam, uneori cu efort, ochii deschiși.
Jos străluceau stelele, sus lumina soarele.
Reflexia mea în oglinda era o pânza albă.

Þărmul nu era departe. Auzeam oamenii strigând:
-Uite o corabie, uite o corabie!

Mie imi venea să râd, să le fac din mână, să mă legăn ca o corabie.
Mă simțeam bine...

-Te anunț că eu chiar sunt o corabie!
mi-a spus atunci, cu mustrare, reflexia mea din oglinda.