Priveam fascinat
tufa de Opuntia ficus indica
și mă gândeam nimic,
un nimic mărunt,
lipsit de importanță,
când, fără să vreau
am întins mâinile
peste frunzele cactusului,
zgâriindu-le. Mâinile mele
s-au umplut de sânge
și sângele mă făcea
să visez Atlantida.
Brusc, mi-ai pus
mâna albă pe umăr,
iar eu, întorcându-mă speriat
către tine, din reflex,
ți-am luat obrazul în palme
și te-am mânjit cu sângele meu.
Dar dragostea pentru mine
era mai puternică decât spinii
unui cactus amărât, de aceea
obrajii tăi au absorbit
sângele meu. Apoi fiindu-ți
milă de mine, ai vrut
să îmi dai înapoi sângele,
m-ai încălocit,
te-am încolăcit,
și apăsându-ți trupul
peste al meu
ai devenit una și-aceeași
cu mine, ai pătruns
în venele mele, în atriile mele,
unde ai dat drumul sângelui
și m-am umplut de el,
m-am umplut de mine,
m-am umplut de tine.
Ajungând sângele la loc,
ai fost nevoită să îmi părăsești
trupul, și ai plecat din atriile mele.
Ne-am descolăcit
Unul de pe celălalt,
ți-am mulțumit cum
am știut mai bine, ai plecat
și m-ai lăsat să contemplu,
recunoscător, cactusul.