Împletesc o frânghie de ceva vreme,
cam de când m-am născut,
la un capăt e mama, împletește și ea,
la altul e fiul meu.
Funia are nenumărate ramificații,
ca un balaur cu mai multe capete,
în funcție de drumurile noastre,
brațele ei se suprapun și ne încolăcesc,
sugrumându-ne.
Trebuia s-o fi făcut mai groasă, îmi spun,
să se termine totul mai repede,
binecuvântați fie cei ce-o adaugă și o îndeasă,
muncind fără pauză zi și noapte.
Ramurile galopează,
dintr-o clipă în alta
ne vom sufoca.