Și încă mă mai pasc nedumeriri
În gândurile mele-adolescente
Dar eu n-aștept, de nicăieri, un semn
Spre a mă lămuri eminamente.

A semn de întrebare trec și sunt
Cu ochii îndreptați, mereu în sus
O singură dovadă-am adunat:
Că lumea e frumoasă de nespus.

Sunt eu, un ins banal și neînsemnat
Copil de piatră și de apă lină
Mă amăgesc, cerneluri risipind
Să-nvăț să scriu lumină din lumină.

Iar Dumnezeu, râzând poate mă lasă
Să-mi scriu chiar și pe ziduri nebunia
Când El, de fapt, încă de la-nceputuri
A scris în oameni toată poezia.