Poetul este blestemat să viseze,
Mereu singur…
Gândurile îi hoinăresc înaintea lutului
Sau uneori îi șchioapătă
Trenând de handicapul unei umbre relativ bipede
Sau, paranoic alergând după iluzii.
Încăpățânat macină cuvinte
Abandonate la capăt de poduri
Și prin alte insalubre cotloane
Plămădind așa zise ,,poeme
De amăgit întunericul’’.

Poetul este blestemat să iubească
Mereu singur
Pas cu pas – prohod cu prohod
Îngroapă și se îngroapă odată cu lacrima
În brazdă de suflet – cimitir nesătul,
Gropi cu gurile căscate
În care coboară speranța…
Neputincios își apleacă aripile
Și capul și toate cele întru ispită simțiri
Așteptând cea dintâi și cea din urmă dragoste ..
Îmbrățișarea albă.

Poetul este blestemat să fie poet
Mereu singur
Nici anul acesta n-a intrat în statistici,
Nici anul trecut n-a încăput în scorburi de inimă…
Cât despre anul ce o să vie,
Ca întotdeauna
Răstignit între aripi și gheare.

Braconierul stelelor stinse
Poetul blestemat să fie poet.