Am urme de cauciuc pe creier, mătase arsă, nisip pe cord,
acord cu ușurință audiențe oricărui ins, mușchii-mi-ncord,
nici un cuvânt, un vaiet să scap, mă-ngrijesc din timp să-i încap
pe toți ce prin față îmi trec, în pielea-mi, în palme și-n cap.

Vă ador pe voi, vă iubesc, iertare vă cer când nu acceptați
iubirea-mi să știți, dragostea picurând pentru voi, tați
ai indiferenței, chiar ea diluată, mame ale comodității
suave trăite deodată - iertare vă cer și nu iubirea cetății - .

Printre toți, zilele-mi storc, zi de zi iubirea mă face candid,
(iubirea de toți – masculinul cuvânt – și de toate – femininul arid –
cuvântul niciodată cuprins între palmele mele, adevăr scăpătat
venetic adjectiv, iubirea dezisă, din ce în ce mai îndepărtat).

Doar lacrima mea, mărturie amară, dizolvă obrazul ros de-ndoieli,
prima oară, oh, da! prima oară – și ultima – n-am văzut arama-n spoieli.