De unde, uimirea îmi dă încețoșat, chipul și firea,
iubirea, ce știe să facă, cum va răspândi știrea
despre îngeri, despre sfinți, despre azi, despre ieri?
E timpul ca fiecare să aibă stocul său de-nvieri,

e timpul să credem îndoit în credință,
să credem doar, atât, să-nchidem gura și-ntreaga elocință,
instrument al iertării să fie, pentru totul ce-n Tot se găsește,
pentru firescul din noi; să primim firescul ce crește,

aspra încredere-n zeu. E timpul să-mi cer chipu-napoi,
firea s-o știu păstrătoare de mană, și-apoi,
printre porțile-nger, câte-un înger vesel să mustru,
vechea haină-a credinței s-o-noiesc cu un lustru.

Cu ce chip, în ce fire, prin care uimire mă torc,
de unde, plecat niciodată, acasă la mine mă-ntorc?