asfaltul zace ostenit peste oseminte
învăluie cărările orașului îmbătrânit
copacii mă privesc plecați și veștezi
iar picioarele alunecă într-o groapă
lăsată probabil
pentru a-mi aduce aminte de văzduh
poarta școlii
mai este de culoarea neagră
fereasta din care mă privea
profesorul de religie
cănd întârziam dimineața
e prăfuită și închisă încă
iar copilul pe care îl vedeam
aruncând cu pietre-n geamuri
stă îngrămădit cu părul alb
și c-o piatră în mână privind gardul...