Afară plouă
cu cadavre de picături de rouă,
și palma dreaptă mi-o întind
ca să-mi înmormântez
o picură în pumn.

Picura grea
mi s-afundă-n carne
și dup-o scurtă înhumare
se descompune-ncet în mine.

Și cine plânge
după o picătură moartă?
E oare, cineva pe lume
care s-ațâțe flacăra de ceară
și să-i aducă pomenire?

În cinstea picăturii moarte
și pentru a combate-uitarea
eu îi cioplesc în palma mea
o piatră funerară:

„Pentru cea care nu va mai fi
niciodată rouă!”