moto:
„Anadoria, deșertul de la marginea căruia începe muntele numelui meu”


aceste curbe nestrivite încă de oase
păsările abia gângurinde cu toate zborurile către sine întoarse
și azurul ochilor ce clipesc muțenia sufletului: ta-ta
trupul inimii căreia pare să-i fi crescut alta
și zâmbetul viselor
și spaima arcuirii în somn
toate acestea multe altele neștiute
nu-mi dau voie să uit nu-mi dau voie să dorm

în blânda lumină din înlemnita icoană
ești august-leoaică desenată cu frunze de toamnă
numai capetele îngerilor rânjesc înfipte în pari
satisfăcând foamea insulei de canibali

râuri de mâine oceane de umbră
peste fericirea mea prind să curgă

poate alta e viața poate altul e scopul
întru care nu mi-am aflat locul