Sus, peste luna-n flăcări, nori grei își grăbeau drumul
Așa cum din incendii aleargă-n slavă fumul,
Și codrii erau negri, și-adânci în depărtări.
Mergeam tăcuți prin iarba jilavelor cărări,
Prin bălăria deasă și spinii-nalți și goi,
Când, pe sub brazii-asemeni cu cei din Lande, noi
Zărirăm umbra slabă a unor gheare mari
Lăsate-n hăituire de niște lupi hoinari.
Ne-am reținut suflarea ca liniște să fie
Și pașii-ntrerupându-i. –Nici codru, nici câmpie
Nu suspinau în aer; ci, sus, pe-un stâlp stingher
O jalnică sfârlează țipa prelung spre cer;
Căci vântu-urcat deasupra lumeștilor hotare,
Mai atingea cu talpa vechi turnuri solitare,
Iar jos, în văi, stejarii, plecându-se pe stânci,
Păreau că dorm pe coate în liniștile-adânci.
Nici un fior, când capul plecându-și-l ades
Hăitașul cel mai vârstnic, pe urme-ncet purces,
A cercetat nisipul, culcându-se; curând,
El, care niciodată nu a dat greș vânând,
Ne-a spus părerea-n șoaptă că semnele din tină
Vesteau grozave gheare și-ascunsa vizuină
A lupilor pereche și-a celor doi pui mici.
Ne-am scos din cingătoare cuțitele aici,
Și ascunzând puști lucii cu sclipătul de moarte
Pas după pas pornirăm dând crengile deoparte.
Trei dintre noi se-opriră și vrând ca ei să știu
Zăresc doi ochi deodată aprinși ca focul viu,
Și văd și patru forme ușoare și mlădii,
Ce dănțuiau sub lună, acolo, -n bălării,
Așa cum zburdă veseli, în orice dimineață
Ogarii, când stăpânul li se ivește-n față.
Erau la chip asemeni și-n joc la fel erau;
Dar în tăcere puii de lupi se zbenguiau,
Știind că, treaz aproape, și numai la doi pași
Doarme-ntre ziduri omul, cumplitul lor vrăjmaș.
Stătea-n picioare tatăl și, lângă un copac,
Lupoaica împietrită parea statuia-n veac
Ce-o adorau romaniiș crescând sub coapsa ei
Pe Romulus și Remus, străvechii semizei.
Pe labe-ntinse lupul se-așează și, cârlige,
Crispatele lui gheare jos, în nisip, le-nfige.
Pierdut se socotește, -ncolțit cum nu gândise,
Retragerea-i tăiată, potecile închise;
Atunci a prins puternic, cu gura-nflăcărată
Pe cel mai ager câine de calda beregată,
Și nu vrea să-i dea drumul din fălcile-i de-oțel
Deși potop de gloanțe treceau ca-n ciur prin el,
Deși c aniște clește, cuțite de văpaie
Se-ncrucișau, intrându-i adânc în măruntaie,
Decât în clipa-n care dulăul sugrumat,
De mult timp mort îi cade sub labe sfâșiat.
Abia atunci îl lasă și ne privește lupul.
Până-n prăsele-nfipte cuțitele-n tot trupul,
Îl țintuiau de iarba scăldată-n al său sânge;
Puști l-împresoară-acolo și-n cerc sinistru-l strânge.
El tot ne mai privește și somnul vieții-l fură,
Lingându-și negrul sânge ce-i înflorea pe gură,
Și, fără să încerce de loc a ști cum piere,
El ochii mari și-nchide și moare în tăcere.