Gri și palidă,
două mâini și…
nu sunt sigură ce este,
mă cheamă la judecată.
Așează-te să-ncepem.
Sunt zăpăcită și,
ici și colo, amintiri...
viața toată mi s-arată
frumoasă și-ntr-o lumină
cum n-am văzut-o niniodată.
Atunci,
din spatele mâinilor zbârcite,
propriu-mi chip se-nalță,
se holbează,
clipe mii îmi reproșează,
momente lăsate să treacă…
Privește-te,
pom milenar!
N-a mai rămas o floare
pe creanga-ți ofilită.

Nu sunt o poză,
sunt o oglindă!