da, dragostea mea, întotdeauna mi te-am închipuit ca pe o viperă
încolăcită de sufletul meu obosit de așteptarea molcomă
atentă însă până la piele la toate infirmitățile lui dense
gata să sfâșii urmele oricărei îndoieli sau spaime că
am să mă ascund îndărătul lor sângerând numai visele
în care nu cedam nicicând ispitei de a te iubi

undeva morții privesc de pe muchia asfințitului
către viii care nu mai contenesc să trăiască
deziluzia unui simulacru de fericire ce va să vină
de dincolo. De dincolo ne tragem sevele iubirii de sine,
noi, dragostea mea, când ne aplecăm tăcut peste morminte

și cu mâinile reci culegem luna dintre crengile stejarilor
așteptând în ușa deschisă a iadului ce râvnește răbdător
la sângele clocotindu-ne senin printre oase
ca un râu ce alunecă apatic în amurgul spectral