Mereu aceiași ultimă zi

Să ne întâlnim iubito măcar pentru câteva clipe,
Pentru câteva clipe de sinceritate fluidă…
Să plângem, să plângem până s-or descompune ochii în lacrimă,
Până v-om inunda grădinile suspendate de cer.
Noe, la ce să mai vie Noe cu arca?
Acum când nebunii lumii ne-au lăsat fără cârmă.
Am orbecăit căutând calea spre fericire
Deși fiecare ascundem câte jumătate de drum.
Geaba am jumulit timpul de pene
Alții i-au muls secundele până la os.


Să plângem până sub tălpi ni se va deschide groapă,
Până va coborî funie de pe-o grindă de cer.
Știu, sunt destui ce așteaptă să ne tropăie lutul
Acum când râvnim la îmbrățișarea supremă.
N-are a face, calce ei în picioare frunza ruptă din piele,
Bruma scuturată din iris,
Mugurii pogorâți în cămașă de cruce să-i calce!
Noi, cuminți într-un bob de piatră
Împleti-vom inele din spirale de suflet
Pentru cea de a doua venire.

P.S.
Ce zici, acest poem de amăgit întunericul
Îl lăsăm ca bilet de adio, căscaților lumii?
Măcar în al douăzeci și cincilea ceas să-nțeleagă
Că iubirea nu se rezumă nici într-un certificat de deces.