un copil cu degetele pline de frunze mă strigă tată
în cărucior nu mai e loc decât pentru o pușcă
sau pentru o voce electronică

un copil cu mâinile sudate de leagăn mă strigă tată
se aruncă în iarba rotundă ca o burtă gata să nască
de obicei tălpile ce trec ca un piaptăn prin iarbă
rămân agățate de vârful lor ca niște obloane

un copil cu spatele în brațele unui pat din fier mă strigă tată
orfelinatul acesta pare să fie locul în care dumnezeu
și-a dat seama că e singur