îmi beau ceaiul
deși nu e ora cinci încă

n-am pălărie pe cap,
nici baston regal,
n-am nici lei la poartă

doar un mic imperiu din piele
în care apune soarele
destul de des

mă privește
când și cum îl beau,
alungit cu fața spre fereastră
sau zăcând între cele două fluvii
ce-mi curg din ochi

îmi scot ghimpii
cu mâna tremurândă

în palma mea
e o peșteră
cu patru încăperi mari

deasupra ei cresc
șiruri de măslini
cu limbile scoase de sete

măslinii au crescut de unii singuri
nu i-a învățat nimeni
să-și bea apele
la oră fixă
nici să fie verzi
doar atunci când răsare soarele