Mă recunosc în cămășile ierbii; timpul pare flexibil-
O nuia cu reflexe zmeurii, sanghinare,
Care îndeamnă colonii de furnici către punga cu zahăr.
Amestec potecile ceaiului cu pelerinii istoviți ai apei,
Unde rămân să vorbesc mai mult de un ceas,
Și ochiul idiotului din teasc strigă cu vocea grăbită:
Pierde tot înainte să cauți!
Urmează firul de abur al vieții ca și cum ai vâsli!
Aici mă opresc și declam enunțuri ca foile cepii:
Să reușești să înhami la osia nopții o pereche de struguri.
Să nu irosești cercul pe spinarea melcului.
Preț de o cămilă să stivuiești în clepsidră nisipul.
Să stropești cu bulgări de unt sacrificiul scarabeului.
Și toate odată, la semnul poverii,
Când se lichefiază carnea
Și oasele îngenunchează în colb.
Cuțitul cuvintelor nu-mi mai despică buzele.