Þi-e sufletul mahmur
și ploaia o chemi în fugă
peste mărețul tei,
de la șosea din curbă

Privești tristețea suavă
și scapi din mână firul,
te-ncrezi în nemurirea-ți,
acesta ți-e delirul.

Suspini în prag de seară,
și-n mâna-ți înghețata
ți ochiul foc de pară
înodînd-ul la cravată.

Spui vorbe rătăcite,
aruncate la-ntâmplare,
pe străzile umbrite
ești loarcă de sudoare.

Îți ți privirea ascunsă,
ca zeii să nu-ți vadă,
răni dure,arcuite
pe-un deal, pe-o baricadă.

Privește înainte-ți
fără un gând de anghină,
scoate-ți argintul salbei
din zâmbet și lumină!