apă de ploaie
vorbea printre dinți apoi
se târa pe pernă cu oasele fărâmate
am fost întotdeauna tăcut dar acolo
îmi caut copilăria cu bunici prin buzunare
doar ea știa de unde vin
mă privea ca pe un sfânt
mă întorceam mereu în poalele ei
visam bizoni albi
odată chiar am sărit unul
dincolo de el încălțam cioburi
simțeam cum îmi urcă spre inimă
alungau toți îngerii din lacrimi
și sângeram iubire pentru încă o vacanță

nu tot timpul ploua în grădina lor
și nu tot timpul îi iubesc când focul
arde în sobă amintiri
când nu dorm
trec pe acolo cu gândul în palme
îl rătăcesc prin arătător
și mă trezesc mâncând turtă dulce