Câte cărări
au rămas neumblate,
leacul să-mi aflu în sterpe povețe?
Nadă golgotei,
nesomnului pradă,
iernile chem la eterne ospețe.

Zac în Arcadii
căzute-n rugină
veștede clipe, haotice, mute.
Zvonuri de pietre
mușcând din țărână,
încă un pas, și argintul le-asmute.

Vamă zidesc,
de la facerea lumii,
țipătul crud, sulițat în genune.
Oarbe porunci,
veșnicind în adâncuri,
scurmă-n amiezi așteptări de cărbune.