M-am răsfățat cu degetul tău mic
Cu cheia, te-am închis în cubul meu
Se colora, în verde, Dumnezeu
Și norii semănau ninsori, un plic.

Mă doare că nu țipi, nu te foiești
Când pecetea o pun, c-o stea în unghi
Cea mai cuminte fată, prin genunchi
Cu lacrimi Cubul-magic mi-l topești.

Și te ridici mai mândră cum n-a fost
Nici Cleopatra ramurilor gri;
Cui trebuie rochița a-ți peți
Mă-ntreb acum posac și fără rost...

Tu treci... de plâns îți ștergi ochii frumoși
Nu spun nimic - pe pietre scriu ”Maktub”
Și mă dărâm precum același Cub
Să-mi muște glezna șerpii veninoși...