E camera prea strâmtă
și prea puține tablouri pe pereți,
ca să-mi absoarbă sufletul
ruginit în plămîni
de atîta aer străin,
de mâini degerate,
care, de când m-am născut,
îmi țin deschisă fereastra inimii
deasupra unei mereu alte ierni lucide
ce-și trage delicat același voal
peste trup
și încă mai mușc cu dor
din țesătura ei.