În timpul tău liber, privește blocul ăsta, pe lângă care treci zilnic,
E blocul din cartierul gri, nici alb, dar nici negru, de pe muchia orașului,
Nici spre stângă, nici spre dreapta,
Un melanj care atârnă încă de scheletul de beton al urbei, uneori se clatină din cauza greutății umbrelor,
Ãla e blocul unde majoritatea pleacă spre centrul orașului sau din viață cu tumori,
Unele sunt tumorile gândurilor, altele sunt tumorile trupului și una fără alta nu pot coexista
Într-un final una o provoacă pe alta, sau una va locui în alta ca din două să fie doar una,
Să fie economie de spațiu.
Poți privi ferestrele blocului în ochi, să vă priviți ochi în ochi, fereastra și omul,
Din ce în ce mai mulți oameni pleacă grăbiți fără mobile și haine,
Unii tineri urcă scările spre apartamentele libere.
Uneori fiecare cameră ni se pare o celulă golită, doar membrana sprjinindu-se de alta,
Își păstrează forma și imaginea de ansamblu...
Prin piatra blocului șuieră vântul uneori, fiecare apartament fără moștenitori este încă un gol
Iar vântul trece ca o sfoară printre coastele de beton.
Câteodată nici noaptea nu mai găsește un etaj la care să se oprească
Sau un pervaz sub care să se adune, să se strângă,
Ca să stea cu oamenii sub pânza întunericului
( întunericul cară noaptea cu el ca să-l reprezinte în fața oamenilor )
Când toate ferestrele au aceeași formă și aceeași expresie, niciuna nu cască, niciuna nu râde,
Și betonul e la fel de rece și la parter și la etajul zece, pe toată coloana.
În jurul blocului ăla uneori mai roiesc păsări, unele de noapte care strigă depărtările
Să se restrângă comansându-se și să se apropie locatarii de pământ...
Se auzise că la bloc se oprise curentul și furnizarea apei, dar mulți se hrănesc din gândurile lor
Sau cu amintirea altora care au locuit aici.....

Uneori aici și plouă, pe terasă, și vecinii își înmoaie hainele, își limpezesc epidermele sau își liniștesc zgomotul setei
Iar grâul din jurul blocului încolțește pentru pâine....