Parc-am renăscut din neguri,
din lavă fumegândă, suită,
un fel de Phoenix, dar întors;
aceeași, în alt fel alcătuită,
cu pieptul deschis fioros.
Hrănită-n subteran cu mușchi de piatră,
însetată cu butoaie de sânge;
cu dinți de câine care nu latră,
cu albastru de râu care nu curge.
Mâna înmuiată-n otravă
ce-n strigăt, iarăși m-a zidit
a-ntârziat o clipă, gravă,
pe ochii morti și i-a greșit
ori poate chiar asa a vrut sa fie:
privirea mea strâmbă să rătăcească
prin labirinte; distanta pustie
cu sunete și culori s-o zidească.