Citesc, nu recit,
trecutele vorbe ce spuse în versuri pretenție au.
Îngălat limbajul îmi dă peste bot,
alchimice gânduri îmi stau
lângă limba slinoasă
ce zi după zi rostește fățarnice zise
(continentul e plin de angoase știrbite, mereu reluatele mise).

Spre plinul ce gol se-ntrupează în mine,
mă-ntorc permanent,
consistent;
cenușiul și albul
subzistenți locatari în creieru-mi gol,
se întorc umiliți spre zidul ce-ngână,
încet,
acel imn imanent
al stării de zisă,
de fostă minune, crescută-n zeiescul atol.

Din stol pierit-au vârtejuri de pene,
pierit-au angoasele noastre:
ne-ntrebăm degeaba profeții
despre iasca ce stă întinsă sub astre,
mana nu-i iască (chiar divină de e,
ineficientă și stearpă minune),
neconvingătoare
în sens/semnificații absurde,
sus,
sub genune.