de la ochiul păsării care se desparte de anotimp
la piatra care-mi plutește în sânge nu e decât o dimineață
mai încăpătoare decât brațele lui Thanatos

iubirea este un gard viu crește precum o iarbă așa îmi spuneai
păsările vin ciugulesc semințele de dor atunci pietrelor noastre le cresc aripi albe

între mâinile mele împreunate s-a facut noapte deși niciodată nu e târziu
niciodată nu e târziu așa îmi spui
apoi mă intrebi ce-mi fac cuvintele când nu-mi intră-n poem
eu zic sunt capre mâncând magnolii
cuvintele mele sunt capre ce pasc între două zeități

piatra care-mi înoată în sânge a luat drumul cocorilor