în îngânare ca lume a capetelor în a întoarce
spre zori o mână care pe ea se pipăie prin întregire
în prinderea clipei care trece iar glezna
prinsă
se pătrunde
cu fiecare munte care îl lasă ca urmă

în răspuns al tău deretici sarea ce se întinde
a aparenței când nu e carnea aceasta de vină
cuvântul între stalactită și stalagmită se suspendă
și nu mai îngheață neformulat
pe piatra ta sau a sacrificiului
sau a pierzaniei

ce nu rămâne în stânca desprinderilor de întrupare
alunecă într-un pustiu care se mărește
al clipei trecute
cu nisip între stări
între sentimente
iar de-acolo se poate scurge din când în când
o împăcare prelungă
a inutilității

nu în cuvânt e mai cald mai frig
ci în diferențele cumplite dintre cuvinte
acolo îngheață tot și se sfarmă
și se întinde marea clipă a lumii care trece
devorator
ca și tine
ca și capetele tale de îngânare poetică