dimineața e galbenă,
iubirea e albă - noroc cu zăpada mi-am zis - după vreme,
și fluturilor le-au crescut scări, fântâni și pervaze
amintirile sunt roz,
știu și ele ar fi putut să doară mai tare
speranțele sunt albastre-
nu, nu pune mâna- umbra aceea de pe orizont erau ochii
deasupra gândului mereu scrisoriu-
distanțele- sunt verzi
le-am simțit - lacrimă a căderii
dar n-am crezut niciodată in ele...


* * *


Te mai iubesc,
spun de cate ori plouă
firesc sau desupra înghețului
în care mă îngrop
de la mâini până la ochi
să iau forma unei prăpăstii - te mai iubesc
și arunc o piatră în mare
șuier a valuri
copacii învață târâșul prin vise
e atâta liniște,
abia mai văd noaptea,
te mai iubesc...

* * *

Să nu te gândești la nimic.
cu palmele întinse pe tâmplele mele
vei auzi doar ninsori
poate pentru că în ceas
se perindă fantome de ceară
fluturând arămiu așteptarea
deschide o ușă și-n cântec închide fereastra
îngenunchează si mușcă plângând dintr-un măr
ca și cum dor îți mai e doar de tine.
nu e frig e doar liniste-n gol,
e un joc,
un rid inutil smuls
din zbaterea albă a pleoapei.
si tac.
Să nu te gandești la nimic.


* * *

Întârzii.
E un sabat al piruetelor pe oglinda gândurilor
încâlcite cu iarna și ploaia,
știu, nu se asortează
dar câte ecuații ar rezolva dumnezeu, oare, azi?
stau măcar ghemuită în dorul cuiva,
dacă un ceas altuia-i suspină la timp
rândurile până atunci se împart între scurte și rare
și nu mai văd rostul chenarului pentru inimi
când strigătului doar lăcrimarea-i mai e anestezic
sau goana - și atât e de-ajuns...
hai să murim la țărmul acesta, hai să mai stingem in palme strivind
un răspuns.