nimeni nu așteaptă cu lumânarea aprinsă
când treci tu podul
în rochie albastră dintr-un salt
în luntrea cea mare

pescărușii își scutură penele penele
se calcifiază
până jos pragul tău e plin de nămeți
insolubili

dintr-un salt pe deasupra direct
în luntrea cea mare
intri ieșind
din lumea noastră cum niciun sfânt
cum nicio fecioară

prima oară erai prea săracă
a doua oară vorbeai prea mult
a treia oară abia te-am văzut cu coada
de pește la pândă a ochiului
îți lipseau cuvintele și toate nevoile
erai de neatins și atât de i
rezistibilă

Unna
strălucești uneori
te-ai ascuns sub pod într-o cicoare
în flacăra lumânării dospești mana mea
cerească
iar luntrea cea plină de carne desfundată se
sfințește sub pasul tău
desculÈ›

chiar și pescărușii vor să umble acum
cerul prea dens fărâmițează ciment

oare îți amintești
că ne-am înecat
în timp ce beam una din
cealaltă?

___
Copyright Adela Setti