trăim desigur într-o lume nefastă

oameni și noi ca toți oamenii banali cu ochii închiși
bine legați de cuvinte
fiindcă nu au timp să privească direct în adevăr
nu au timp să se asculte înalt din stern în creștet
să își ridice chipul deasupra pământului
doar numără obsesiv nervii până la rădăcina mută a vrajbei

fir-ar a fire de păcat în care tot cădem
așa cum ne desprindem din iubire într-o zi
fără să mai simțim nimic
- cine dumnezeule mai poate iubi neiubind decât omul -
alunecăm surzi prin închipuiri cu mâinile bine înnămolite
cu gurile reci legând neputința

avem încă răbdare în istoria asta cu prea multe noduri
respirând unul în celălalt un aer straniu

dar pe unde să mai scot din tine furia pe unde revolta
pe unde febra neagră a distrugerii care ne devoră
oameni slabi și pierduți cum suntem și noi
ca și cei ce scot din apă istorii fără dumnezeu

și cum să cos tot mai adânc firele tot mai departe de absurd
când întregit nu te mai simți prin mine
când te smulgi odată cu resturile astea de copil
care nu știu de va mai purta vreodată un nume
sau îți va striga la nesfârșit o durere nătângă

multprea omenească