Aerul tare îmi creează o dulce amețeală
Și în oboseala alergării lumina îmi joacă în ochi fabulos;
Zăpada freamătă vag, într-un ecou al respirației, sub pașii mei,
totul fiind afundat în acest sunet moale...
Parcă pomii sunt mai greu de atins
Îmi joacă odată cu pământul de sub mine, mă fac să cred că toate sunt departe și atât de puțin cunoscute.
Iată-mă pe mine, om mare, alergând prin zăpadă ca să văd cum era când eram copil.
O bogăție a senzațiilor, și mai ales întinderea intactă, nesfârșită să o străbați sărind cu greu, alunecând ca printre valuri cu arborii distanțați, țâșnind uriași în imensitatea albului răsărind la nesfârșit în liniștea pădurii
În care tu deja ai obosit, în goană, respiri cu greu, n-ai avea puterea să alergi, cum o fac cerbii
E vremea-n care lupii se aud de departe, se strâng
Tăcerea-ți spune că pot să apară, că liniștea zăpezii afundă orice zgomot
Dacă ești un cerb alergi nebunește și te-avânți printre copaci
și respiri zgomot, te îneci în bătăile inimii și bucuros aștepți să te liniștești că cerbii sunt acum iarna, alergi ca ei și vezi ca ei
În văi din înaltul arborilor privești și simți cum îți arde pieptul, cum îți ard obrajii;
Dar eu nu sunt în pădure ci într-un parc.
Ignor oamenii din apropiere,
Însă în curând va trebui să plec,
Am alte treburi, și deja mi-am permis o ieșire cam lungă.
Nu e nici o diferență între cum alergam atunci și acum.
Lupii nu sunt, doar centrul orașului e lângă mine.
Nu știam că ei sunt undeva, fără legătură cu viața mea, obișnuită.
Viața mea obișnuită era puțin altfel,
visam altceva.

aprilie 2004