Colorat, orașul se-ntinde, zi de zi realul ne cere-napoi înc-o vamă,
înc-un chip să ascundem în tinde, hoții din noi să-i privim fără teamă,
s-acceptăm dincolo de ei, pitorescul uman și trista trăire, om fără loc;
rătăcind timp în spații, din trecut în trecut, țiganii roiesc, după noroc.

Să văd albul din chipul lor brun, să simt ca un câine, hulitul parfum,
estetic dorința mă-ndeamnă să văd și să simt, aroma celor trăite în fum
de căruțe, de corturi deschise spre soare, puradeii plini, de candoare,
să fiu și s-accept chinul ce vine din viitor, culoarea, ce-atâta ne doare.

Străzile-n nopți și-n felinare, n-ascund othelian, fantasma îndepărtării,
de-acel al lor, de-a pururi regretat, ei n-au uitat, acasă-i gustul sării,
acasă-i locul unde cortul, inexistent, iar se ridică, acoperind tot cerul.
Orașu’ acesta-i singur cort și cer și indii și fierar, ce bate-ntr-una fierul.