Ningeau copacii frunza lor pustie
Fazani zburau sub trupuri de-mprumut
Pădurea învăța din nou să scrie cu sînge
A căprioarei nuntă cu glonțul, ce-atâta m-a durut
Înțelepciune sacră și sfioasă
Eu mi-am rodit din crengile-i de brad
Ca să-mi îmbrac durerea în mireasă
Să mă cunun cu ea lângă al clipei rece vad
Sortit am fost să pier în umbra-i deasă
Duios voi trece-n trupul vreunui crâng
Destin ineluctabil, aicea tu mă lasă
Și mie iar redă-mă, să pot ca să mă plâng!